Moartea este o realitate stânjenitoare pentru fiecare om. Biblia afirmă despre moarte că a intrat în lume prin păcatul primului om şi va fi ultima realitate îndepărtată din lume (1 Cor.15:26). Până atunci omul are în faţa lui câteva opţiuni pentru tratarea acestei cumplite realităţi: ignorarea, îmbrăţişarea şi batjocorirea, ca să numesc doar câteva. Cu toate acestea, este posibil ca să învăţăm câte ceva de la experienţa aceasta care răvăşeşte existenţa.
Mai devreme sau mai târziu, toţi oamenii constată că moartea separă. Fără moarte nu am fi ştiut ce este întristarea. Problema întristării este serioasă şi devine gravă când întristarea copleşeşte. Apostolul Pavel ne îndeamnă să nu ne întristăm peste măsură, ca cei care nu au nădejde (1 Tes. 4:13-18). Întristarea, însă, are abilitatea de a face inima mai bună. Din acest motiv Eclesiastul recomandă frecventarea caselor de jale şi nu a celor de petrecere (7:2-4). Promisiunea lui Dumnezeu este că în noua creaţie întristarea nu va mai exista pentru că vor lipsi motivele de întristare. Din nefericire există şi un loc numit iad, unde întristarea şi remuşcările îşi vor găsi locuinţă printre oamenii condamnaţi la separarea veşnică de Dumnezeu.
Fără moarte nu am fi ştiut ce este frica. Frica poate atinge cote depersonalizante. Chiar şi aşa unii oameni îşi permit să-şi imagineze că pe ei moartea nu-i va ajunge. În cuvintele lui Isaia, ei pretind că au făcut un legământ cu Moartea şi au o înţelegere cu Locuinţa morţilor (Is. 28:15). Adevărul este că, mai devreme sau mai târziu, toţi oamenii se vor întâlni cu moartea. Frica de moarte este folosită de diavol pentru a subjuga omenirea, dar Cristos a devenit ascultător de Dumnezeu în ciuda morţii pe care a primit-o, pentru ca astfel să-l distrugă pe diavol şi să-i elibereze pe cei înfricoşaţi (Evrei 2:15).
Fără moarte nu am fi ştiut ce este dreptatea. Moartea este curmarea vieţii şi a planurilor unui om. Chiar şi cei răi, violenţi şi nesupuşi vor trece prin moarte şi chiar şi vieţile lor egoiste, puse numai spre rău, şi planurile lor malefice vor ajunge la capăt. Moartea poate fi un semn al dreptăţii. Din păcate, în raport cu sfinţenia lui Dumnezeu, toţi oamenii sunt răi şi trebuie să facă ispăşire prin propria lor viaţă pentru păcatele lor. Din fericire, Dumnezeu a găsit o soluţie pentru ca să permită păcătosului să trăiască, iar El să-Şi păstreze sfinţenia şi dreptatea neîntinată, acceptând plata oferită de Fiul lui Dumnezeu, singurul om care a trăit fără niciun păcat şi a murit pentru păcatele altora (Isaia 53).
În fine, fără moarte nu am fi ştiut ce este viaţa. De multe ori prindem sensul unor termeni doar prin contrast cu termenii opuşi lor. Tot la fel, când înţelegem că în moarte nu ne mai putem bucura de natură, de relaţii, de planuri realizate, punem preţ pe toate acestea în viaţă. Dumnezeu se prezintă ca unul care dă la moarte şi aduce la viaţă. Puterea de a da viaţă şi de a o curma este un drept divin. Dumnezeu este cel care îndeamnă prin Moise: „Îţi pun înainte astăzi viaţa şi binele, moartea şi răul … Alege viaţa ca să trăieşti!” (Deut. 28:11, 20). Domnul Isus se prezintă ca „învierea şi viaţa” şi promite că „cel ce crede în Mine va trăi chiar dacă moare” (Ioan 11:25). Natura vieţii primite prin credinţă de la noi transcende moartea, pentru că Duhul pe care Dumnezeu Îl pune în cei credincioşi generează noua viaţă, pe care moartea nu o poate subjuga, chiar dacă aparent îşi pune amprenta asupra trupului. În cele din urmă, la învierea morţilor, până şi trupurile vor fi recuperate şi vor fi transformate în trupuri noi, de slavă.
Fie ca experienţa vieţii sub soare să ne înţelepţească măcar în măsura în care să ajungem a discerne planul lui Dumnezeu pentru omenire şi pentru fiecare în parte, astfel încât din limitările noastre atinse de graţia divină să ne eliberăm de frică şi să ne ridicăm la o viaţă nouă, fără sfârşit.
