După o scurtă recapitulare a capitolelor anterioare, Silviu Tatu s-a referit la Triada Răului, prezentată în aceste capitole: fiara din mare, fiara de pe pământ şi femeia care călăreşte fiara. El a prezentat variante de interpretare ale celor trei imagini de-a lungul istoriei, ferindu-se să eticheteze vreo fiară cu vreo personalitate contemporană. Interpretarea cea mai potrivită din punctul său de vedere este că fiara din mare este un imperiu omenesc, cea mai înaltă şi mai coerentă formă de organizare a umanităţii unită în jurul a două idei complementare: promovarea umanităţii şi lupta împotriva lui Dumnezeu. Luând mai multe exemple din istorie, el a precizat că toate imperiile şi formele de organizare elaborate ale societăţii fac din om măsura tuturor lucrurilor şi i se împotrivesc lui Dumnezeu. Femeia de origine nobilă ajunsă să se prostitueze, care călăreşte fiara reprezintă, din punctul său de vedere, capitala imperiului sau structurii organizatorice, un vârf al economiei, societăţii, politicii şi culturii. Judecata femeii are loc însă din cauza decăderii ei morale, nu a celorlalte calităţi. Fiara a doua este înţeleasă de Silviu Tatu ca fiind cultul imperial, iar prin extensie, orice ideologie care îl pune pe om în locul lui Dumnezeu. Presiunea acestui cult diferă de la o epocă la alta i chiar de la o zonă geografică la alta.

Concluziile trase de Silviu Tatu din aceste capitole sunt că Satana are un singur scop: împotrivirea faţă de Dumnezeu, şi va încerca să şi-l atingă prin imperii şi avantajele sau presiunile lor. El a îndemnat credincioşii să îşi pună încrederea în Dumnezeu şi să reziste presiunilor economice şi politice, dar şi avantajelor ispititoare care îi pot depărta de Dumnezeu. „Nu îţi pune încrederea în lucrurile care trec. Isus Cristos are toată puterea în cer şi pe pământ”, le-a reamintit el credincioşilor. Pe cei care nu s-au împăcat cu Dumnezeu, el i-a îndemnat să facă acest pas şi să nu mai zăbovească.

Majoritatea cântecelor alese de cei şase membri ai grupului pentru a-L sluji pe Dumnezeu şi biserica au fost din repertoriul deja clasic. A fost un motiv bun pentru ca mulţi credincioşi să li se alăture în cântare, pregătindu-se astfel pentru rugăciune şi cuvântul predicat.

El a precizat de la început că Dumnezeu este simplu şi direct, dar oamenii au obiceiul să complice lucrurile.

La întrebarea „de ce să te rogi?”, Emil Bartoş a răspuns că rugăciunea este una dintre dovezile credinţei în Dumnezeu, e unul dintre modurile în care omul este legat de Dumnezeu. El a precizat că nu trebuie să Îl tratăm pe Dumnezeu ca pe un servitor, ci ca pe Cel care stăpâneşte şi cu care conlucrăm.

Referindu-se la îngrijorare, Emil Bartoş a spus că toţi oamenii au griji şi se îngrijorează într-un grad mai mic sau mai mare. Îngrijorarea este unul dintre semnele conştientizării limitelor pe care le are fiinţa umană. El a precizat că atunci când depăşeşte un anumit nivel, îngrijorarea devine păcătoasă şi păguboasă. Unii dau impresia că pot controla îngrijorările, dar nimeni nu poate controla tot, pentru că Dumnezeu este unul ingur. Majoritatea oamenilor au devenit experţi în ascunderea îngrijorărilor şi le impun celorlalţi credincioşi standarde nerealiste de perfecţionism, a adăugat Emil Bartoş.

Emil Bartoş a subliniat că îngrijorările nu vin doar din problemele cu care ne confruntăm. Multe îngrijorări sunt generate de vulnerabilitatea spirituală sau de imaginaţia bogată a omuui, alimentată de tehnologie sau de alte lucruri. Îngrijorarea poate deveni o problemă serioasă.

Trecând la soluţii practice, Emil Bartoş a spus că problema rugăciunii este direct legată de rugăciune. „E posibil însă ca modul greşit în care înţelegi rugăciunea să nu te ajute să te eliberezi, ci să te umple de îngrijorare”, a spus pastorul. El a îndemnat credincioşii să înveţe de la Domnul Isus care a oferit totdeauna soluţii simple la probleme. La problema ucenicilor: cine va fi cel mai mare, soluţia lui Isus a fost un copil, a continuat el. El a mai spus că trebuie să învăţăm de la copii să ne rugăm simplu şi să nu ne mai punem măşti nici în rugăciune pentru a-L impresiona pe Dumnezeu. „Suntem atât de obsedaţi să dăm bine în faţa oamenilor, încât vrem să dăm bine şi în faţa lui Dumnezeu şi ne punem măşti şi când ne rugăm. Uităm că Dumnezeu vede inima, nu doar exteriorul”, a subliniat el.

Emil Bartoş a îndemnat credincioşii să Îi spună Domnului Isus toate problemele cu care se confruntă, să nu păstreze nici una pentru sine ca şi cum unele probleme nu ar fi de demnitatea lui, sau că anumite probleme le ot rezolva ei singuri. „Trebuie să te rogi pentru ce este în tine, nu pentru ce ai vrea să fie. Ai grijă însă să nu-L ispiteşti pe Dumnezeu cu pretenţiile tale.” De asemenea el a sfătuit credincioşii să îşi verbalizeze rugăciunile. Rugăciunea în gând îşi are locul ei, dar în „cămăruţă” el recomandă rugăciunea rostită.

El a încheiat îndemnând credincioşii să îşi convertească problemele, grijile şi îngrijorările în oprtunităţi de a vorbi cu Dumnezeu, de a se ruga, pentru că au un Dumnezeu de aproape, Care a promis că va fi cu ei, că va asculta tot ce îi cer.

„Toate îngrijorările dispar în simplitatea rugăciunii. Asociază îngrijorarea cu rugăciunea. Avem un Dumnezeu bun!, a încheiat Emil Bartoş.

Silviu Tatu a îndreptat atenţia bisericii spre cele două simboluri, amintind că aici au o masă săracă, dar îi aşteaptă o altă masă la care vor sta cu Dumnezeu Însuşi.

El a precizat că deşi pentru îngerul cu sulul cel mic sunt folosite multe expresii folosite şi pentru a-L descrie pe Isus Cristos, îngerul e totuşi un slujitor, nu Dumnezeu. Este un înger care şi-a păstrat vrednicia şi Îl slujeşte pe Dumnezeu.

Mesajul îngerului este sigur, asumat prin jurământ, şi îi dă de lucru în continuare ascultătorului.

Trecând la partea practică, Silviu Tatu spus că revelaţia lui Dumnezeu presupune intermediari de încredere. Îngerii seamănă cu Dumnezeu pentru că sunt trimişi de Dumnezeu cu autoritate. Dar şi apostolii seamănă cu Dumnezeu. Şi de asemenea creştinii trebuie să semene cu Dumnezeu. „Când stai în prezenţa lui Dumnezeu e normal să semni cu El.” Revelaţia presupune delegare. Este o experienţă dulce-amară, dar în acelaşi timp o experienţă divino-umană. Când e vorba de relaţia cu Dumnezeu, dar şi de revelaţie, ascultarea face mai mult decât auzirea, a mai spus Silviu Tatu, amintind de experienţa profeţilor din Vechiul Testament, de la Moise, la Balaam, profetul anonim din Iudeea, sau ucenicul lui Elisei trimis să-l ungă pe Iehu.

El a îndemnat credincioşii să nu denatureze mesajul şi intenţiile lui Dumnezeu, amintind că El este Judecătorul cel drept care răsplăteşte eforturile şi ascultarea fiecăruia.

El a precizat că slujitorii sunt chemaţi de Dumnezeu la lucrare şi au o cale anevoioasă de străbătut, în disciplină şi răstignirea firii.

Ei au un mandat special şi au la dispoziţie resursele inepuizabile ale Duhului.

Slujitorii sunt chemaţi la o viaţă în ascuns cu Dumnezeu, în care fac „orice gând rob rob ascultării de Cristos”, se poaartă aspru cu trupul lor, Îl slăvesc pe Dumnezeu trinitarian. Ei trebuie să aibă o relaţie biblică cu soţia sau soţul şi să le întipărească în minte copiilor legea lui Dumnezeu. Din punct de vedere comunitar, trebuie să le ofere dragoste celor din biserică, să îşi ierte fraţii şi să îi slujească, chiar dacă e obositor.

Oricât de dureroasă ar putea fi retrospecția uneori, finalul de an se pretează la o asemenea privire în urmă ca să ne contabilizăm câștigurile și pierderile. Chiar dacă nu o facem cu obiectivitatea contabilului ci cu subiectivitatea artistului, ne prinde bine să găsim în experiența de curând scursă resorturi care să ne împingă înainte, resurse pe care să ne construim viitorul. Faptul că biruințele nu sunt nici multe, nici de lungă durată sau cu impact mare nu ne împiedică să ni le punem înainte și să tânjim spre emularea lor sau reiterarea lor. Pentru motivul că uneori chiar reușim să repetăm biruințe mai vechi, se merită chinul retrospecției.

La trecerea dintre ani unii dintre noi încercăm să ne adunăm gândurile căutând să întrezărim ce ne pregătește Dumnezeu în anul care ne stă înainte. Nu cumva putem identifica în prezent semințele viitorului nostru? Nu cumva întrezărim undeva în trecut tiparul viitorului nostru? Adevărul este că nu toți ne dorim să deslușim umbrele viitorului nostru și nu neapărat pentru că suntem impasibili la ce va fi să vină peste noi, ci pentru că nu suntem toți suficient de puternici să ne luptăm cu această cunoștință.

Ne luptăm cu prognosticul bolii pe care îl purtăm în trup, cu estimările financiare ale unui număr tot mai mare de specialiști, cu concluziile socio-economice ale recensământului, cu rezultatele sondajelor de opinie și ne întrebăm cât timp vom mai ține piept tuturora.

Ce s-ar întâmpla dacă ai ști ceea ce are Dumnezeu pregătit pentru tine în anul acesta? Ai fi dispus să aștepți ca Dumnezeu să aducă oportunitățile pentru împlinirea intențiilor Sale cu viața sau ai urmări țelul acela cu orice preț? Cât de mare ar fi prețul pe care ai fi dispus să-l plătești pentru a atinge idealul lui Dumnezeu cu tine?

Să luăm ca exemplu pe doi tineri despre care Biblia spune că au primit confirmarea despre intenția lui Dumnezeu cu ei cu mult înainte ca să se împlinească aceasta: Iacov și Iosif, primul fiind tată pentru cel de-al doilea.

Iacov s-a născut al doilea dintr-o pereche de gemeni, imediat după Esau. În timpul sarcinii Rebeca și Isaac au căutat să înțeleagă ce semnifică agitația din pântecele Rebecăi și oracolul le-a descoperit că au loc dispute pentru prioritate între copii, care vor fi continuate pe parcursul vieții lor, dar care se vor finaliza cu supunerea celui dintâi născut față de cel născut al doilea. Părinții au ajuns să se atașeze de câte unul dintre cei doi fii: tatăl l-a luat pe Esau sub aripa lui, iar mama pe Iacov. Cu siguranță că în discuțiile lor a reieșit nu o dată vocația arătată prin oracol pentru Iacov, deși tatăl băieților părea să nu țină cont de acest dat. Din ingenioasa chimie a relațiilor de familie se naște un conflict de toate frumusețea în care câștigătorii sunt Rebeca și Iacov. Ei vor smulge prin înșelăciune toate onorurile patriarhului pentru fiul născut al doilea, spre marea întristare a tatălui și spre mânia lui Esau.

Iacov și-a făcut viitorul imediat cu mâna lui: Iacov este practic izgonit de acasă, chipurile să-și găsească soția. Cât de diferită era situația lui, care pleca de acasă doar cu un toiag, față de a tatălui său care nu trebuise să bată acest drum, pentru că Avraam își trimisese sclavul de încredere să-i găsească o soție lui Isaac punându-i la dispoziție toate averile sale. A primit binecuvântarea tatălui său, dar a rămas cu totul lipsit de orice mijloace și trebuie să-și găsească un rost în lume pe cont propriu. Iacov ajunge să-și vândă pielea foarte ieftin doar ca să aibă un loc unde să-și plece capul și să aibă mâna fetei care o îndrăgise, fiind înșelat să muncească din greu timp de 14 ani, cu o familie în creștere și cu un salariu în continuă schimbare în defavoarea sa. Dacă ar fi știut Iacov ce consecințe urmau să aibă alegerile sale, oare ar mai fi simțit presiunea de a aduce la îndeplinire prin eforturi proprii oracolul lui Dumnezeu?

Iosif primește visuri de la Dumnezeu pe care nu le ascunde, ci le povestește familiei sale cu nedisimulata bucurie a celui favorizat. Această înaltă stimă de sine a lui Iosif a fost alimentată de darul tatălui său care mărturisea, spre marea dezamăgire a fraților săi, despre un destin de stăpân și nu de slugă în casa părintească. Nimic mai greu de cuantificat decât contribuția fiecărui fiu / fiică la bunăstarea familiei părintești. Să te ferească Dumnezeu să ajungi într-un litigiu care trebuie să stabilească cuantumul contribuției personale a fiecărei odrasle. Pe când ai impresia că ai clarificat algoritmul după care se judecă acest caz, careva dintre urmași se grăbește să-l schimbe în folosul său. Iosif a căzut victimă planurilor fraților săi care nu împărtășeau intențiile tatălui lor despre moștenitor.

Spre deosebire de Isaac, Iacov nu își trimite fiul de acasă ca să fie protejat de concurenții la moștenire. Poate că îl credea în siguranță în apropierea sa. Din contră Iacov îl trimite pe Iosif în gura leilor, care își fac voia cu el. Degeaba își susține Iosif cauza cu rugăminți fierbinți pornite din adâncul sufletului său neliniștit (Gen. 42:21). Ruben reușește să tempereze mânia lor doar pentru o vreme, iar Iuda le-o canalizează spre o soluție nesângeroasă. Așa că Iosif, asemenea lui Iacov, ajunge într-o țară străină, sub controlul unui om care beneficiază de serviciile lui.

Atât Iacov cât și Iosif, au trecut prin grele perioade în viața lor, când au fost despărțiți în mod forțat de familia părintească, dar Dumnezeu le-a dat o familie a lor. Amândoi ai ajuns în țară străină, în slujba unor oameni care nu-L cunoșteau pe Dumnezeu tatălui lor. Chiar și așa Dumnezeu a vegheat asupra lor să aibă din cele necesare vieții, deși au fost încercați prin lipsuri și nedreptățire. Fiecare dintre ei încearcă fără succes să scape din nedreptățile care li se fac doar pentru a cădea într-o nedreptate și mai mare. Iacov îl confruntă pe socrul său că la înșelat cu prima lui soție, doar ca să fie prins cu încă un contract de șapte ani. Iosif refuză avansurile stăpânei sale pentru a fi acuzat pe nedrept și întemnițat pentru rele imaginate.

La un moment dat atât Iacov cât și Iosif au întrezărit o luminiță de speranță la orizont și a încercat să determine o schimbare în bine, dar fără succes. Așa crede Iacov când încearcă să negocieze un nou contract cu socrul său, tot pe șapte ani care urma să fie schimbat de zece ori în următorii ani. Iosif crede că vede luminița de la capătul tunelului când anunță eliberarea paharnicului, doar ca să realizeze că a fost uitat pentru următorii doi ani tot în temniță.

Atât pentru Iacov cât și pentru Iosif Dumnezeu aduce o zi a eliberării, deși ziua împlinirii profeției încă era departe. Era măcar o ocazie mai dulce după tot amarul pe care l-au înghițit ani de zile. Laban îl lasă în cele din urmă pe Iacov să plece, dar toate averile acelea câștigate în Padan-Aram, Iacov le leagă prin contract de soțiile sale, fiicele lui Laban (Gen. 31:50). Iosif ajunge să fie desemnat mare vizir peste Egipt, dar el muncește pentru Faraon al cărui funcționar este. Când urmau să se împlinească promisiunile lui Dumnezeu?

Confruntarea lui Iacov cu frații săi duce la clarificarea relației dintre ei, dar  nu și la îndeplinirea promisiunii lui Dumnezeu în această fază. Și din această circumstanță Iacov caută să obțină ce este mai bine pentru el, crezând că prin darurile sale generoase ar putea să șteargă dureroasa amintire a moștenirii patriarhale pierdute. Iacov se împacă cu Esau, dar nu vor locui împreună. În cele din urmă Esau părăsește Canaanul departe de fratele său. Se subînțelege că la moartea tatălui său a preluat averea părintească. Momentul care valorează mai mult decât toate preocupările lui Iacov de a-și intra în drepturi este revelația de la Betel, când Dumnezeu îi schimbă numele din Iacov în Israel și Își înnoiește promisiunea față de el că îi va Canaanul de moștenire lui și urmașilor săi (Gen. 35).

Isaac a avut 60 de ani când i s-au născut cei doi fii și a aflat profeția privitoare la ei. A mai trăit încă 120 de ani până la moartea sa. Dacă ar fi știut că așteptarea pentru îndeplinirea promisiunii lui Dumnezeu ar fi presupus zeci de ani de tulburări în familie și despărțirea fiilor săi poate găsea o formulă mai înțeleaptă, așa cum a făcut tatăl său Avraam cu Ismael și cu fiii Cheturei. Dacă Iacov ar fi știut că inițiativele sale față de fratele său și tatăl său urmau să-i aducă 20 de ani și mai bine de necazuri probabil că ar fi așteptat liniștit ca Dumnezeu să-și împlinească planul.

Când Iosif se întâlnește cu frații săi, Dumnezeu aduce la îndeplinire promisiunea. Chiar dacă deocamdată nu este o supunere conștientă a fraților mai mari față de fratele mai mic cu visuri de mărire, Biblia evidențiază că Iosif și-a adus aminte de visurile din tinerețe. Înainte a le descoperi adevărata sa identitate, Iosif le administrează fraților săi o lecție de responsabilitate, pentru a se asigura că sunt mai înțelepți decât atunci când l-au vândut. Adevărata împlinire a promisiunii lui Dumnezeu pentru Iosif nu vine când frații i s-au închinat siliți de rangul marelui vizir pe care îl deținea Iosif, nici măcar atunci când Iacov confirmă prin testament rangul de întâi născut al lui Iosif. După moartea patriarhului, frații încă nu și-au recuperat încrederea în fratele lor. Modul exemplar în care le răspunde și grija pe care le-a purtat-o în Egipt pe tot parcursul vieții sale este impresionantă. Nu este de mirare că singura cerere pe care Iosif le-o face, aceea de a fi luat din Egipt când vor ieși cu toții, este împlinită. În ultimă instanță Iosif a primit închinarea fraților săi în ascultare. Dacă ar fi știut Iosif că îi va lua 10 ani să vadă împlinirea promisiunii lui Dumnezeu, probabil că nu ar fi plecat de acasă ca să afle vești despre frații săi.

Este important să știm viitorul? Un lucru trebuie să știm: viitorul apropiat se aliniază intențiilor lui Dumnezeu pe termen lung cu noi. Ce trebuie să știm despre intențiile lui Dumnezeu pe termen lung cu noi? Intenția lui Dumnezeu cu noi este sfințirea / desăvârșirea noastră și pregătirea pentru patria cerească. Toate celelalte planuri se subordonează acestuia mai mare și mai important. Uneori ne vine greu să mai vedem planul cel mare al lui Dumnezeu, dar este un defect temporar și se datorează insensibilității pe care o avem de a desluși cerul din negura în care ne aflăm. Imediat ce ieșim de sub nor sau din ceață, vedem din nou cerul și gândim mai lucid.

Cu totul surprinzător, Epistola către evrei îi amintește pe Iacov și Iosif pe scurt doar în relație cu predicția lor de revenire a lui Israel în Canaan, ca și cum nimic din tumultuoasa lor viață nu ar merita amintirea. Dacă nimic altceva nu ar rămâne în urma ta decât pasiunea pentru patria cerească este un mare câștig nu numai pentru tine ci și pentru cei rămași în urma ta.

Scopul căruia trebuie să i se subordoneze întreaga noastră existență de creștin, de creaturi în lumea creată de Dumnezeu, ar trebui să fie ceva asemănător celui conceput de Pavel în cuvintele următoare: „Mă aștept și nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de rușine cu nimic, ci că acum, ca totdeauna, Cristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viața mea, fie prin moartea mea.” (Filipeni 1:20) Indiferent ce va îngădui Dumnezeu să vină peste viața noastră, dacă ne subordonăm viețile acestui mai mare și mai deplin scop, vom avea pacea și bucuria despre care Pavel spune că nu trebuie să ne părăsească. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Silviu Tatu a precizat de la început că relaţiile sunt ca oamenii: viciate de păcat împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor. Citându-L pe Domnul Isus şi pe apostolii Pavel şi Petru, Silviu Tatu a spus că în relaţiile cu necreştinii ni se cere să nu ne aşteptăm la multe de la ei, dar ni se porunceşte să nu întoarcem rău pentru rău, să le facem bine, să îi răbdăm. „Dacă faţă de păgânii care ne persecută nu avem voie să răspundem cu măsuri radicale, de ce credem că ar putea fi altfel în relaţiile cu fraţii?”, a spus Tatu, pregătind credincioşii pentru un mesaj simplu, dar profund.

El a adăugat că idealul relaţiilor din biserică este în Efeseni 4:3 „unitatea pe care o Duhul prin legătura păcii”, precizând însă că biserica nu este un loc ideal, ci un loc în care destul de des credincioşii se rănesc între ei. Aşa a fost în biserica primară, aşa e în biserica de azi, amintind relaţiile tensionate dintre apostolii Pavel şi Petru, dintre Pavel şi Ioan Marcu, sau dintre Isus şi Iuda Iscarioteanul. „Dumnezeu ştie că vom fi răniţi de fraţi, dar El ne asigură că nu va stinge mucul zdrobit, nu va frânge trestia frântă. Dumnezeu lucrează cu oamenii zdrobiţi de asemenea evenimente. Iar dacă Lui îi place un duh zdrobit, îţi va da experienţe care să te zdrobească”, a mai spus el. „Dumnezeu nu poate lucra cu oameni preocupaţi de imagine, ci cu oameni zdrobiţi [...] Ai fi mai câştigat dacă ai accepta ce vine de la Dumnezeu pentru tine, inclusiv smerenia. Altfel vei avea parte de lecţia asta până când o vei învăţa.”

El a sfătuit credincioşii ca atunci când trec prin probleme, inclusiv de relaţii, să nu întrebe atât de mult „De ce?”, ci mi degrabă „Cu ce scop?”

Pentru rezolvarea relaţiilor viciate, Silviu Tatu a îndreptat atenţia participanţilor spre Matei 18, precizând şi contextul: Matei 17:24 – 27: „Ca să nu-i facem să păcătuiască. ” În acel context a venit întrebarea despre cine este cel mai mare şi răspunsul lui Cristos cu exemplu copilaşului, de la care credincioşii trebuie să înveţe smerenia, nu inocenţa sau ignoranţa. El a prezentat apoi câteva legi relaţionale pentru credincioşi.

Credinciosul trebuie „să primească copilaşii/fraţii smeriţi” şi să se bucure de ei, nu să-i ignore, sau să-i refuze sau să-i gonească (Matei 18:5).

Credincioşii trebuie să se ferească să fie pricini de poticnire pentru copilaşi/fraţi smeriţi (Matei 18:6-9). „Ce-ai făcut tu ca să transformi biserica în locul în care cel smerit se simte mai aproape de Dumnezeu?”, a fost întrebarea lui Tatu.

Credincioşii trebuie să fie conştienţi că dacă „un micuţ” se rătăceşte, El îi va lăsa pe cei 99 şi-l va căuta pe „micuţ”. „Isus a venit pentru cei pe care noi nu dăm doi bani. Isus pune preţ pe ci smeriţi”, a subliniat el, adăugând că cu cât învaţă credinciosul mai repede lecţia smereniei cu atât va fi mai bine pentru el.

Credinciosul trebuie să vegheze asupra fraţilor săi, iar dacă îl vede pe unul păcătuind, trebuie să îl confrunte personal (Matei 18:15). El a precizat că în textul orginal în Matei 18:15 nu apare menţiunea „împotriva ta”, ci doar „a păcătuit”. „Pentru că îl iubeşti pe fratele tău trebuie să îi spui, nu să taci, dar trebuie să ai grijă să nu fii ispitit şi tu”, a mai spus Silviu Tatu.

Martorii trebuie să duşi la cel care a păcătuit doar după confruntarea personală şi doar după rugăciune comună pentru el, iar prezentarea credinciosului care nu vrea să se pocăiască în faţa bisericii trebuie de asemenea însoţită de rugăciune (Matei 18:16, matei 18:17-20).

„Mulţi fraţi cad pentru că nu luptăm pentru ei ca să îi recuperăm. Asemenea poveri se poartă împreună, nu doar de către prezbiter sau păstor. De fapt în acest capitol nu apar nicăieri liderii bisericii”, a subliniat el.

Silviu Tatu şi-a continuat mesajul făcând diferenţa între păcat şi ofensă şi atrângând atenţia că deseori cele două se confundă pentru că oamenii sunt uneori foarte sensibili. Ofensele trebuie iertate de 77 de ori câte şapte, dar ofensele nu sunt păcate. „Fiecare suntem ofensaţi de câte cineva, dar trebuie să îi iertăm pentru că Dumnezeu ne-a iertat şi continuă să ne ierte, pentru că noi n-am încetat să greşim şi să păcătuim”. El a adăugat că în cazul ofenselor, trebuie să i se spună ofensatorului. „Poate că nici nu ştie că te răneşte”, a spus Tatu.

După ce a citat Coloseni 3:1-15, Silviu Tatu a adăugat „cu cât semeni mai mult cu lumea, cu atât ierţi mai greu”.

El a îndemnat credincioşii în final să nu zădărnicească planul lui Dumnezeu pentru ei şi să nu se dea în lături de la smerenie.

În a doua seară de zidire spirituală din această săptămână l-am avut invitat pe fr. păstor Emil Bartoș. Dânsul a făcut apel la textul din 1Tesaloniceni 5:12-14 pentru a scoate în evidență două dintre testele majore pentru iubirea frățească: respectul conducătorilor și preocuparea pentru cei mai slabi din adunare. Desigur conducătorii sunt oamenii puși de Dumnezeu să poarte poverile bisericii locale, care cârmuiesc și dau învățătură. Tocmai din pricina lucrării lor, adunarea este încurajată să îi respecte, să îi prețuiască și să trăiască în pace unii cu alții. Un alt semn al iubirii frățești este modul în care se raportează frații între ei: îi mustră pe cei leneși, îi îmbărbătează pe cei deznădăjduiți și îi sprijină pe cei slabi, într-un cuvânt sunt răbdători unii cu alții. Fiecare credincios a fost chemată să își rezolve în mod personal problema raportării la autoritate, la fel cum slujitorii Bisericii au fost chemați să își verifice chemarea.

El a început cu definirea părtăşiei şi prezentarea bazelor ei biblice, pornind de la exemplul bisericii primare. „Părtăşia/Koinonia înseamnă asocierea cu cineva pentru a rezolva ceva şi este în contrast cu egoismul”, sa spus pastorul  referindu-se la semnificaţia termenului utilizat în limba greacă. Pentru realizarea unei părtăşii autentice este însă nevoie de prezenţa lui Isus Cristos, pentru că El este singurul care poate da la o parte orice bariere. Efeseni 2:13-17 şi exemplul nou-născutei biserici din ziua de Rusalii în care s-au contopit oameni din 17 naţiuni la părtăşie şi relaţia din sânul Sfintei Trimi au fost câteva dintre argumentele aduse de el pentru chemarea credincioşilor la părtăşie. „Ne bucurăm de pace, dar bisericile nu cresc pentru că părtăşie este mai mult un concept teologic decât o realitate” a conchis el, privind realitatea bisericii contemporane.

Referindu-se la beneficiile părtăşiei pastorul din Ineu a enumerat doar câteva dintre el, pe care le consideră cele mai relevante. Părtăşie creează unitate autentică, produce dragoste şi pace în sânul comunităţii. „Când ai părtăşie şi îţi pasă de cel de lângă tine, este pace”, a spus el.

Ultimul aspect la care s-a referit pastorul Bebe Ceauşu a fost cel al barierelor din calea părtăşiei. Cele mai importante pe care le-a enumerat au fost lipsa dragostei pentru Dumnezeu, indiferenţa şi dragostea faţă de lume. El l-a citat pe apostolul Ioan, iar apoi introducerea capitolului 13 din 1 Corinteni, spunând că dragostea noastră faţă de Dumnezeu trebuie să se vadă în relaţiile cu oamenii. El a îndemnat credincioşii să înveţe să iubească oamenii pentru a putea învăţa să-L iubească pe Dumnezeu şi a concluzionat că „Dragostea este singurul lucru care nu e niciodată prea mult între oameni”. El a adăugat că atâta vreme cât credincioşii stau indiferenţi şi nu se implică în viaţa bisericii, aceasta va suferi din cauza nemanifestării darurilor lor. Rezultatul firesc al retragerii din părtăşia bisericii este creşterea iubirii faţă de lume. Exemplul oferit de el a fost cel al bisericii din Efes înfiinţată de apostolul Pavel, păstorită o perioadă de apostolul Ioan, conform mai multor cercetători ai Bibliei, dar care a ajuns să fie avertizată de Isus Cristos că a părăsit dragostea dintâi.

Ca soluţie practică pentru înnoirea părtăşiei el a oferit grupurile de rugăciune şi părtăşie din case care au funcţionat în biserica primară şi au rezultate foarte bune şi azi în bisericile care le au.