Editorial

Lunile septembrie şi octombrie au adus începutul unui nou an şcolar şi universitar. Printre studenţii bobocii se numără şi Emilia Ştefan (Finanţe, Oradea), Alexandra Moţan (Comunicare, Timişoara) şi Adi Zah (Automatizare,Cluj-Napoca) din adunarea noastră. Lor li se adaugă numeroşi alţi studenţi şi elevi din învăţământul de stat şi confesional, membri sau aparţinători ai adunării noastre. În duminica din 13 septembrie, fratele Aurel Burtic a avut inspiraţia de a propune şi realiza celebrarea educatorilor din sistemul şcolar de orice nivel din adunare. Lor li s-a oferit cadou cartea lui Bruce H. Wilkinson Cele şapte legi ale învăţării (Logos, 2003).

Totuşi, începerea noului an şcolar a fost anunţată de studiul ţinut de fratele Iosif Ţon la Providenţa în duminica din 6 septembrie, ocazie cu care ne-a revelat cea mai recentă frământare a sa: mântuirea este un proces în doi timpi care presupune întâi realizarea iertării de păcate prin crucea lui Isus şi, apoi, intrarea în şcoala lui Isus. Aşa cum crucea ne-a izbăvit şi continuă să rezolve problema păcatului nostru care obstrucţionează relaţia omului cu Dumnezeu, şcoala dezvoltă în noi caracterul care ne face purtători ai chipului lui Cristos într-o măsură tot mai consistentă. Chemarea la educaţie permanentă în şcoala lui Isus ne-a mobilizat pentru o înnoire a vieţii noastre spirituale atât la nivel individual cât şi comunitar.

Tot la fel, începerea noului an academic a stat sub semnul Colocviului Dumitru Cornilescu (5-7 octombrie). Invitatul de anul acesta, Scott Hafemann, profesorul de Noul Testament al Colegiului Teologic Gordon-Conwell (S.U.A.), a vorbit despre modelul paulin pentru slujitorii Evangheliei din România şi pretutindeni. Am descoperit astfel că suferinţele îndurate din pricina Evangheliei sunt semnul interesului personal al lui Dumnezeu pentru noi ca lucrători, pentru Biserică în general (deoarece lucrătorii sunt priviţi de toţi şi luaţi model de Biserică) şi pentru extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu. Cele două imagini folosite de apostolul Pavel în epistolele către Corinteni sunt suficiente aici pentru a sugera natura vocaţiei de slujitor creştin. Prima este cea a arenei în care gladiatorii luptau uneori cu fiarele (1 Corinteni 15:32), cu şanse 50/50 de a supravieţui. A doua este cea a cortegiului triumfal, în care prizonierii de război, erau purtaţi în defilare în spatele armatei biruitoare pentru a fi expuşi publicului şi pentru a sfârşi sacrificaţi în templele zeilor romani sau în arenă (2 Corinteni 2:14). Cu alte cuvinte, suntem în procesiunea unei morţi sigure pentru cauza Evangheliei şi ar fi bine să luăm aminte de la conducătorii noştri: Domnul Isus şi apostolii. Din păcate ideea textului originar este pierdută atât de traducerea Cornilescu, cât şi de NTR.

Sub semnul acestor noi direcţii începem un nou an de educaţie creştină. Nu ştim care ne vor fi examenele, cât de intense şi cât de frecvente. Cert este că examinarea o face Dumnezeu Însuşi. Cert este că El ne testează cu măsură. Manualul nostru este Biblia, iar pedagogii şi educatorii noştri sunt învăţătorii Evangheliei curate din toate timpurile. Maestrul nostru incontestabil este Duhul Sfânt. Diploma ne-o va Domnul Însuşi într-o ceremonie festivă în faţa întregului univers. Deocamdată noi trebuie să ne înrolăm într-un an nou, să ne semnăm contractul de continuare a studiilor şi să ne apucăm mai vârtos de lucru. Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă! 

Moartea este o realitate stânjenitoare pentru fiecare om. Biblia afirmă despre moarte că a intrat în lume prin păcatul primului om şi va fi ultima realitate îndepărtată din lume (1 Cor.15:26). Până atunci omul are în faţa lui câteva opţiuni pentru tratarea acestei cumplite realităţi: ignorarea, îmbrăţişarea şi batjocorirea, ca să numesc doar câteva. Cu toate acestea, este posibil ca să învăţăm câte ceva de la experienţa aceasta care răvăşeşte existenţa.

Mai devreme sau mai târziu, toţi oamenii constată că moartea separă. Fără moarte nu am fi ştiut ce este întristarea. Problema întristării este serioasă şi devine gravă când întristarea copleşeşte. Apostolul Pavel ne îndeamnă să nu ne întristăm peste măsură, ca cei care nu au nădejde (1 Tes. 4:13-18). Întristarea, însă, are abilitatea de a face inima mai bună. Din acest motiv Eclesiastul recomandă frecventarea caselor de jale şi nu a celor de petrecere (7:2-4). Promisiunea lui Dumnezeu este că în noua creaţie întristarea nu va mai exista pentru că vor lipsi motivele de întristare. Din nefericire există şi un loc numit iad, unde întristarea şi remuşcările îşi vor găsi locuinţă printre oamenii condamnaţi la separarea veşnică de Dumnezeu.

Fără moarte nu am fi ştiut ce este frica. Frica poate atinge cote depersonalizante. Chiar şi aşa unii oameni îşi permit să-şi imagineze că pe ei moartea nu-i va ajunge. În cuvintele lui Isaia, ei pretind că au făcut un legământ cu Moartea şi au o înţelegere cu Locuinţa morţilor (Is. 28:15). Adevărul este că, mai devreme sau mai târziu, toţi oamenii se vor întâlni cu moartea. Frica de moarte este folosită de diavol pentru a subjuga omenirea, dar Cristos a devenit ascultător de Dumnezeu în ciuda morţii pe care a primit-o, pentru ca astfel să-l distrugă pe diavol şi să-i elibereze pe cei înfricoşaţi (Evrei 2:15).

Fără moarte nu am fi ştiut ce este dreptatea. Moartea este curmarea vieţii şi a planurilor unui om. Chiar şi cei răi, violenţi şi nesupuşi vor trece prin moarte şi chiar şi vieţile lor egoiste, puse numai spre rău, şi planurile lor malefice vor ajunge la capăt. Moartea poate fi un semn al dreptăţii. Din păcate, în raport cu sfinţenia lui Dumnezeu, toţi oamenii sunt răi şi trebuie să facă ispăşire prin propria lor viaţă pentru păcatele lor. Din fericire, Dumnezeu a găsit o soluţie pentru ca să permită păcătosului să trăiască, iar El să-Şi păstreze sfinţenia şi dreptatea neîntinată, acceptând plata oferită de Fiul lui Dumnezeu, singurul om care a trăit fără niciun păcat şi a murit pentru păcatele altora (Isaia 53).

În fine, fără moarte nu am fi ştiut ce este viaţa. De multe ori prindem sensul unor termeni doar prin contrast cu termenii opuşi lor. Tot la fel, când înţelegem că în moarte nu ne mai putem bucura de natură, de relaţii, de planuri realizate, punem preţ pe toate acestea în viaţă. Dumnezeu se prezintă ca unul care dă la moarte şi aduce la viaţă. Puterea de a da viaţă şi de a o curma este un drept divin. Dumnezeu este cel care îndeamnă prin Moise: „Îţi pun înainte astăzi viaţa şi binele, moartea şi răul ... Alege viaţa ca să trăieşti!” (Deut. 28:11, 20). Domnul Isus se prezintă ca „învierea şi viaţa” şi promite că „cel ce crede în Mine va trăi chiar dacă moare” (Ioan 11:25). Natura vieţii primite prin credinţă de la noi transcende moartea, pentru că Duhul pe care Dumnezeu Îl pune în cei credincioşi generează noua viaţă, pe care moartea nu o poate subjuga, chiar dacă aparent îşi pune amprenta asupra trupului. În cele din urmă, la învierea morţilor, până şi trupurile vor fi recuperate şi vor fi transformate în trupuri noi, de slavă.

Fie ca experienţa vieţii sub soare să ne înţelepţească măcar în măsura în care să ajungem a discerne planul lui Dumnezeu pentru omenire şi pentru fiecare în parte, astfel încât din limitările noastre atinse de graţia divină să ne eliberăm de frică şi să ne ridicăm la o viaţă nouă, fără sfârşit.