Creștinii și luptele din arene

//Creștinii și luptele din arene

Creștinii și luptele din arene

2018-08-24T19:51:04+00:003 iulie 2018|

Potrivit istoricilor, de departe cele mai căutate, cele mai crude, profitabile și mortale practici ale antichității au fost luptele din arene cu gladiatori. Inventate în anul 264 î.Hr. de Marcius și Decius Brutus la înmormântarea tatălui lor, aceste lupte au devenit într-un timp foarte scurt atracția principală a Romei și nu numai.

Până la apariția creștinismului, Imperiul Roman văzuse sute de mii de lupte și tot atâția morți, familii distruse, copii orfani, văduve, părinți rămași fără urmași.

Așa cum vă puteți deja închipui, practica aceasta se aliniază celei a avortului, abandonului și pruncuciderii cu care Roma era cunoscută. Cauza rămâne aceeași, cea a respectului minim față de viața umană, mai ales față de cea a claselor sociale inferioare.

Gladiatorii (purtătorii de săbii, [lat.] gladius = sabie, [lat.] ius gladii = dreptul sabiei, al vieții și al morții) erau în cea mai mare parte sclavi, alții erau tâlhari condamnați, prizonieri de război, toți considerați „de lepădat”.

Aceștia luptau în diferite arene din toate colțurile Imperiului, cea mai râvnită fiind, de departe, cea din Colosseumul din Roma. Luptele aveau loc doar la inițiativa împăratului și erau de cele mai multe ori spontane, ceea ce alimenta apetitul publicului.

Durata lor era de cele mai multe ori impresionantă: zile, săptămâni, luni … În tot acest timp, în fiecare zi, sute de gladiatori își dădeau ultima suflare pe nisipul arenei.

Trecând prin fața împăratului, fiecare trebuia să spună: „Plecăciune ție! Noi, cei ce urmează să murim, te salutăm!”

Cucerirea Daciei de către Traian a fost un astfel de motiv de bucurie și de lupte ce au durat 4 luni de zile și au curmat viața a peste 10.000 de gladiatori și tot atâtea animale sălbatice.

La inaugurarea Colosseumului, în anul 80 d.Hr., împăratul Titus a sacrificat prin luptă sângeroasă 5.000 de animale și gladiatori într-o singură zi.

Vestea și popularitatea luptelor s-a răspândit repede și în Grecia, Asia Mică și Siria.

În toate acestea, stoicismul, una dintre școlile filosofice ale vremii, a avut un mare aport, susținătorii ei neavând mare considerație și compasiune față de cei slabi și apăsați.

Minucius Felix scrie despre creștini: „Voi nu mergeți la spectacolele noastre! Vă cutremurați de teamă în fața sfintelor noastre jocuri!”

Tertulian, unul dintre părinții bisericii, în cartea sa „De Spectaculis” („Despre spectacole”) a dedicat un capitol întreg avertizării creștinilor să nu participe la luptele gladiatorilor și mustrării celor care au dat frâu liber firii.

Jérôme Carcopino, un istoric laic, scrie că „masacrul din arene a fost oprit la porunca împăraților creștini.

William Lecky (istoric, eseist și politician irlandez) afirmă: „găsim cu greu o reformă singulară în istoria morală a omenirii ca stoparea morții din arene, reformă ce trebuie atribuită exclusiv bisericii creștine.

Pe scurt, valoarea imensă a vieții, sanctitatea ei, împreună cu convingerea că Dumnezeu Tatăl Și-a trimis Fiul pentru ca lumea să aibă viață din plin, aici și în veșnicie, au dus la eradicarea unei molime cumplite a sufletului.

În 315 d.Hr., prin Edictul de la Milano, împăratul Constantin cel Mare a interzis prin lege tatuarea fețelor sclavilor și chiar a celor condamnați, a interzis deportarea lor la muncă în mine sau trimiterea lor în arene, ca gladiatori. El a ridicat chipul uman la statura de „oglindire a frumuseții celeste”.

Tot Constantin a fost cel care a introdus conceptul de prezumție de nevinovăție și a grăbit procesele de judecare pentru ca o persoană să nu fie declarată vinovată înainte de încheierea întregului proces.

Împăratul Constantin a împărțit închisorile în închisori pentru femei și închisori pentru bărbați, punând capăt abuzurilor inimaginabile ce aveau loc.

Este evident aportul imens al creștinismului în repararea unei societăți frânte, înnegrite, compromise, îmbibate de moarte, cruzime și lipsă de compasiune …

Oare la ce s-a referit Domnul când a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:5)?

Deși privim spre Împărăția ce va să vină ca fiind locul în care totul va fi nou, cred cu tărie că aceia în a căror viață Duhul a adus naștere din Dumnezeu înnoiesc și binecuvântează, prin prezență și lucrare, și lumea de aici.