Proverbele lui Solomon

//Proverbele lui Solomon

Proverbele lui Solomon

De |2018-10-12T09:40:54+00:0024 august 2018|

Primele cuvinte din cartea Proverbe ne introduc într-un context social, politic și teologic unic. Linia împărăției în Israel își are originea nu departe în timp de Solomon. El este al treilea împărat, urmând pe tronul lui Israel după Saul și după tatăl lui Solomon, David.

În dreptul poporului Său, Dumnezeu a rostit promisiuni cu valoare de legământ, promisiuni nu numai pentru David și urmașii săi, ci promisiuni despre o împărăție veșnică, o împărăție mesianică.
Promisiunea pe care Dumnezeu i-o face lui David își are rădăcinile în primele zile ale pământului. În Geneza 3:15, Dumnezeu a vorbit despre o Sămânță a femeii care, zdrobind capul Șarpelui, va răscumpăra procesul înstrăinării de Dumnezeu, va mântui lumea din căderea în care alunecase. Această promisiune urma să fie adusă la împlinire de Dumnezeu tocmai pe linia celui care a pierdut prima luptă spirituală – prin om. Astfel, istoria omenirii a început precum o alergare cu ștafeta, cursă în care o generație înmâna, cu speranță, generației următoare visul împlinirii promisiunii lui Dumnezeu, nădejdea că Acela care a fost promis se va naște, va lupta și va birui, eliberând – în sfârșit – omenirea din păcat și moarte.

Solomon, îndrumătorul nostru din cartea Proverbe, este cel mai de vază dintre fiii lui David prin faptul că, fiind urmașul lui la tron, el devine beneficiarul promisiunii pe care Dumnezeu a făcut-o tatălui său David în 2 Samuel 7: „Eu îți voi ridica un urmaș după tine, care va ieși din trupul tău, și-i voi întări împărăția. El va zidi Numelui Meu o Casă, și voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăției lui. Eu îi voi fi Tată, și el Îmi va fi fiu”. Solomon se naște în linia mesianică, fiind unul dintre antemergătorii lui Mesia. Dintre toți cei care au dus mai departe planul lui Dumnezeu pe linia davidic-mesianică, numai David și Solomon și-au lăsat gândurile, cântările, profețiile și sfaturile pe paginile Scripturii.

David a ajuns cântărețul lui Israel, psalmistul și profetul care, în baza promisiunilor lui Dumnezeu, în psalmii săi a vorbit și a cântat despre împărăția veșnică vizată de aceste promisiuni.
La rândul său, în urma binecuvântării speciale din partea lui Dumnezeu (1 Împărați 3) Solomon a ajuns înțeleptul lui Israel, prefigurând și arătând prin scrierile sale spre întruparea Înțelepciunii, turnată peste el de Domnul. Legământul davidic este izvorul din care se adapă atât David, cât și Solomon, în rostirea profețiilor regal-mesianice.

Iată ce spune Isaia despre urmașul lui David:
„Apoi o Odraslă va ieși din tulpina lui Isai, și un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfățișare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, și va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociților țării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, și cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, și credincioșia brâul mijlocului Său. Atunci lupul va locui împreună cu mielul, și pardosul se va culca împreună cu iedul; vițelul, puiul de leu, și vitele îngrășate, vor fi împreună, și le va mâna un copilaș … În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El; și slava va fi locuința Lui” (Isaia 11:1–10).
Atunci când Isaia a privit de-a lungul descendenților liniei mesianice și a rostit aceste cuvinte, el stătea ancorat, pe de o parte, în promisiunile Legământului davidic, privind spre o împărăție veșnică, iar pe de altă parte, în limbajul înțelepciunii din Proverbe, confirmându-i astfel valoarea profetică, valoarea regal-mesianică.

Provocarea cu care ne confruntă cartea Proverbe este comparabilă și cu concluzia lui Moise din Deuteronom 30:15-20: „Iată, îți pun azi înainte viața și binele, moartea și răul. Căci îți poruncesc azi să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui, și să păzești poruncile Lui, legile Lui și rânduielile Lui, ca să trăiești și să te înmulțești, și ca Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvânteze în țara pe care o vei lua în stăpânire. Dar dacă inima ta se va abate, dacă nu vei asculta, și te vei lăsa amăgit să te închini înaintea altor dumnezei și să le slujești, vă spun astăzi că veți peri și nu veți avea zile multe în țara pe care o veți lua în stăpânire după ce veți trece Iordanul. Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești tu și sămânța ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui și lipindu-te de El: căci de aceasta atârnă viața ta și lungimea zilelor tale, și numai așa vei putea locui în țara pe care a jurat Domnul că o va da părinților tăi, lui Avraam, Isaac și Iacov”.
Dacă începutul înțelepciunii este frica de Domnul, chemarea înțelepciunii nu poate fi decât o chemare la cunoașterea și împlinirea Legii Domnului, de fapt o chemare la părtășie cu Însuși Dumnezeu. Tocmai lucrul acesta îl subliniază Solomon: „Nu te socoti singur înțelept; teme-te de Domnul și abate-te de la rău!” (Proverbe 3:7).

Oare nu Legea ne spune ce este bine și ce este rău, ca să ne putem abate de la rău? În capitolul 8 se repetă din nou imperativul legării înțelepciunii de Legea Domnului: „Frica de Domnul este urârea răului; trufia și mândria, purtarea rea și gura mincinoasă, iată ce urăsc eu.” (Proverbe 8:13).
Tânărul căruia i se adresează Solomon în capitolul întâi este prins între nevoile lui imediate și nevoia lui de Dumnezeu. Nicicând altădată în viață nu ai nevoie mai acută de bani și bunuri decât în tinerețe. Atunci ochii ar cumpăra întreaga lume. Dar nicicând altădată în viață nu ești mai lipsit de resurse și mai lipsit de chibzuință ca în tinerețe. Doar maturizarea aduce în viața omului capacitatea de a lega cauza de efect și efectul de cauză, cu alte cuvinte capacitatea de a înțelege și prevedea implicațiile deciziilor noastre. „Aceasta este soarta tuturor celor lacomi de câștig.”, concluzionează Solomon și continuă: „Lăcomia aduce pierderea celor ce se dedau la ea.” (Proverbe 1:10-19).
Cum va ajunge oare un tânăr să înțeleagă și să creadă acest adevăr, fără ca mai întâi să fie nevoit să-l experimenteze? Dar este oare experimentarea lucrurilor singura soluție în procesul de maturizare? Credem că nu! În viață există multe domenii în care a învăța pe pielea ta înseamnă a ajunge să trăiești ultima ta experiență de viață, pentru că ea duce la moarte: fie la moarte fizică, fie la o dezintegrare a vieții pe toate planurile ei.

Răspunsul lui Solomon la această problematică se transformă în acea strigare a Înțelepciunii care începe cu versetul 20 din primul capitol, iar cel care va porni să caute înțelepciunea așa cum se caută argintul și să umble după ea ca după o comoară va ajunge să înțeleagă frica de Domnul și va gusta cunoștința de Dumnezeu.

Paralela dintre cartea Proverbe și pildele Domnului Isus este evidentă, nu numai din punct de vedere tematic, ci mai ales din punctul de vedere al instrumentului pedagogic cu care operează amândouă. Atât Solomon, cât și Domnul Isus reușesc să transforme realitatea din jur într-un aliat valoros în procesul de educație, legând principiile care guvernează viața și moartea de exemple concrete din viață.

Școala și biserica zilelor noastre s-au înstrăinat de natură și viață în procesul educativ/pedagogic utilizat. Ambele își desfășoară procesul educațional în săli închise, în medii artificiale, iar adevărul transmis în aceste spații aride rămâne prea ancorat în teorie, fără a lua în palmă lucruri palpabile, pe care să le pipăim cu degetele noastre, în sensul de fi luate ca exemple concrete, din viața și realitatea înconjurătoare. Noi am ajuns să învățăm vorbind doar despre lucruri, fără a le experimenta, fiind astfel lipsiți de cea mai consistentă parte a procesului de învățare – priceperea.
Cel mai eficient mod de învățare rămâne acela care se întâmplă „în grădină”, în mijlocul universului lui Dumnezeu.

Deși principiile care ne guvernează viața sunt de natură spirituală, ele pot fi cel mai ușor învățate atunci când le desprindem din realitățile materiale în care trăim și între care ne mișcăm.
În universul creației lui Dumnezeu realitatea materială și cea spirituală se întrepătrund. Astfel, adevărurile spirituale nu ne ajută dacă nu le întrupăm în viața de zi cu zi, iar atunci când este vorba de înțelegerea lor, cel mai fidel pedagog rămâne, totuși, viața, cu lucrurile ei mărunte luate ca exemplu în cartea Proverbe: furnica, leneșul, râtul porcului, aurul, argintul etc.
Ieșirea noastră „din grădină” a însemnat începutul separării dintre sacru și profan, dintre sfințenie și succes. Chiar biserica a ajuns de multe ori să-l aprecieze, cu adevărat, mai mult pe omul de succes decât pe omul sfânt. De fapt, în istorie de multe ori omul sfânt a devenit martir. Izolarea noastră în spatele zidurilor cetății pe care am construit-o ne-a adus în situația în care pâinea și laptele se leagă de rafturile din prăvălii și nu de ploaia din cer, respectiv de mâna bună, întinsă, a lui Dumnezeu. Și, astfel, însăși rugăciunea «Tatăl nostru» ne-a devenit străină.

Ieșirea „din grădină” a împins relația noastră cu Dumnezeu în discursuri teologice și în crearea unei lumi virtuale în care ne delectăm mintea, dar în care ne slăbesc mâinile, picioarele și sufletul.
Cartea Proverbe ne confruntă cu provocarea întoarcerii „în grădină”, cu provocarea regăsirii spațiului comun dintre viețuire și sfințenie, cu provocarea de a pleca de la viață și de a rămâne în ea, cu provocarea întrupării adevărurilor lui Dumnezeu prin lucrurile mărunte și banale ale trăirii de zi cu zi.