Cine suntem? Ce facem? Cum facem ceea ce facem?

Ceea ce ești definește ceea ce faci!

Definiția determină funcția și este aplicată prin forme! (Funcția este slujită de forme diverse. Nu există forme sfinte!)

Biblia este scrisă și citită în diverse limbi ale oamenilor, dar ea vorbește despre om și despre Dumnezeu deopotrivă – are un limbaj duhovnicesc. Noi citim slove, dar trebuie să pricepem ceea ce zice Duhul.

Dumnezeu se definește pe Sine prin ceea ce face. Formele prin care Se arată sunt infinite și diverse. Ele arată ceea ce este El.

Ca biserică a lui Dumnezeu trebuie să definim mai întâi ce suntem, apoi să pricepem ce avem de făcut datorită a ceea ce suntem și, în final, să găsim diferitele forme prin care putem împlini ce avem de făcut.

Biserica nu este invenția omului, ea face parte din planul lui Dumnezeu, plan făcut încă înainte de întemeierea lumii.

În Biserică se intră numai pe Ușa care este Hristos Isus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care a murit pentru păcatele noastre, dar care a fost înviat prin puterea nespus de mare a lui Dumnezeu. Indiferent de timpul și de spațiul pe care cineva l-a ocupat în istorie (evreu, neevreu, antic sau contemporan) singura UȘĂ spre Dumnezeu este Hristos.

Mântuirea are două aspecte – aspectul obiectiv (adică suntem mântuiți în baza jertfei lui Hristos) și cel subiectiv (adică suntem mântuiți prin credința personală).

Fac parte din poporul lui Dumnezeu toți aceia care prin moartea lui Isus Hristos și prin învierea Lui au fost aduși din moarte la viață. Aceasta este conform planului lui Dumnezeu, rostirii lui Dumnezeu. Chiar dacă în istoria omenirii planul acesta a fost descoperit sau înțeles în mod progresiv, toți aceia care L-au crezut pe Dumnezeu (atât cât au înțeles la vremea respectivă) sunt mântuiți.

Noi suntem oameni în trup, dar mai ales suntem oameni duhovnicești (mântuiți), suntem creația/lucrarea lui Dumnezeu.

Ceea ce suntem determină ceea ce facem.

De exemplu, un doctor este un vindecător. Ce face el? Vindecă oameni.

Un bec este un corp de iluminat. Ce face el? Luminează.

Dacă înțelegem principiul „ceea ce ești determină ceea ce faci”, ne vom putea aprecia corect (pe o bază obiectivă) atât viața și lucrarea proprii, cât și viața și lucrarea semenilor.

Ca să beneficiem de planul lui Dumnezeu trebuie să-l pricepem așa cum l-a definit El. Încă de la începutul creației exista un pericol (care s-a și concretizat, de altfel) – acela de a percepe un lucru în mod diferit față de felul în care Dumnezeu l-a definit. Atenție! Pot exista diferențe între gândurile lui Dumnezeu și gândurile noastre. În Eden a apărut primul conflict de acest fel – omul a avut alt gând față de al lui Dumnezeu, a încercat (la sugestia șarpelui) altă definiție a vorbelor lui Dumnezeu. Șarpele a propus și omul a crezut că lucrurile ar sta puțin altfel decât le-a afirmat Dumnezeu. Și de atunci până azi șarpele cel vechi continuă să-i șoptească omului sugestii și definiții care încep cu: Oare nu-i așa că …?

Să revenim la Biserică și definiția ei.

Biserica este definită în Efeseni, dar și în alte locuri din Scriptură, prin câteva metafore. Metafora definește un cuvânt printr-o comparație de tip cuvânt-imagine. Metafora este folosită pentru a sublinia anumite caracteristici ale cuvântului care trebuie înțeles.

Biserica (în Efeseni) este definită prin metafore (cuvinte-imagini) ca familie (oameni din casa lui Dumnezeu), clădire, templu, locaș și trup. În alte locuri din Noul Testament sunt folosite și alte metafore, ca de exemplu: mireasă, preoție, mlădiță, turmă, ogor, popor etc. 

Metaforele despre Biserică arată fiecare spre un tip de relație (cu Dumnezeu și cu oamenii).

*Familie = relații și viață de familie, responsabilități în familie, autoritate în familie

*Templu/Casă = relații, organizare, unitate, autoritate ca la Templu, ca într-o casă, rânduieli, reguli

*Mireasă = credincioșie, iubire, așteptare, frumusețe, puritate

*Turmă = ascultare, urmare, pază, a sta laolaltă (când spunem turmă înțelegem ceva grupat, mai mulți care merg împreună)

*Preoție = mijlocire, slujire, reverență, sub autoritate divină

*Trup = unitate în funcționare, slujire reciprocă, spre binele altui mădular, susținere, legătură, creștere, totul împreună, în armonie și în același timp. În trup afectarea unui organ influențează întregul.

*Popor/Neam = același sânge, aceeași limbă, aceleași obiceiuri, aceleași idealuri, unitate, mai mulți de același fel care au multe lucruri în care cred și care umblă la fel.

Relațiile noastre ca biserică au o coordonată verticală – cu Dumnezeu, și una orizontală – cu frații și cu lumea.

Relațiile credinciosului cu Biserica nu sunt opționale, dar noi avem libertatea de a alege dacă le acceptăm sau nu.

În comunitatea de credință, Dumnezeu Se folosește atât de noi să lucreze în viețile fraților și surorilor, cât și de ei pentru a lucra în viețile noastre.

Chiar și atunci când flacăra Duhului Sfânt abia mai pâlpâie în noi, când vocea dinlăuntrul nostru este redusă la minim, Dumnezeu ne poate vorbi prin cei de lângă noi, prin frați, și asta poate fi uneori ultima noastră șansă din partea Cuvântului.

Dar ca să acceptăm vorbirea lui Dumnezeu prin ei, trebuie să avem o definiție corectă a conceptelor.

Iată de ce trebuie să avem și să acceptăm o definiție corectă a Bisericii. Dacă răstălmăcim sau strâmbăm definiția Bisericii, vom asista la stricarea funcțiilor bisericii locale din care facem parte și a menirii acesteia.

Pericolele majore sunt:

Pervertirea slujirii

Dacă biserica înseamnă oameni – rezultă un fel de a sluji, de a funcționa

Dacă biserica înseamnă clădirea – rezultă un alt fel de a ne raporta, atât la Dumnezeu, cât și la oameni

Pervertirea sistemului de valori

– umblare după lucruri care se văd, după funcții de conducere (lideri), nu după slujire

– mentalitate de căutător de imagine

– mentalitate de consumator, spectator

Pervertirea menirii

Forma ridicată la rang de funcție – ritualul devine sfânt.

În realitate, măsura în care Dumnezeu locuiește în Biserică va determina măsura lucrării Lui prin ea.

La sărbătoarea coborârii Duhului Sfânt, când Dumnezeu a împuternicit Biserica pentru mărturie, Cuvântul ne spune în Fapte 2:42 că „ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni”.

Dumnezeu a gândit Biserica să fie un spațiu al mântuirii, în care Duhul Se arată prin unii spre folosul altora. Nu are niciunul toate darurile necesare arătării plenare a Duhului. Așadar, trebuie să acceptăm faptul că ne suntem mădulare unii altora și că avem nevoie unii de alții.

Biserica (nu individul) este comunitatea în care se interpretează și se păstrează curat adevărul. În Efeseni 4 ni se spune că desăvârșirea și echiparea sfinților în vederea lucrării de slujire se face pe trei planuri: stabilitate doctrinară, integritate de caracter și disponibilitate de slujire.

Pentru a crește pe toate cele trei planuri, învățătura apostolilor trebuie completată cu legătura frățească, prin care se modelează și se descoperă caracterul și unde se practică slujirea.

Într-o asemenea comunitate, în care funcțiile interne – învățătura și pastorala – sunt sănătoase, funcția externă – evanghelizarea – este și ea prezentă: „Ei lăudau pe Dumnezeu și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți.”

Propunem o scurtă abordare a tiparului celor șapte biserici din Apocalipsa. Ce spune Hristos despre felul lor de a fi?

În Efes, de exemplu, cu toate că ni se spune că sfeșnicul, adică biserica, era în mâna lui Hristos, existau mai multe grupuri în acest sfeșnic (vom observa că Hristos – Cel care ține sfeșnicul în mâna Lui – nu ignoră acest fapt, ci se adresează pe nume fiecărui grup și are de spus câte ceva atât fiecărui grup, cât și bisericii în întregime).

Așadar în Efes erau:

– grupul celor care ziceau că sunt apostoli, și totuși nu erau

– grupul celor care țineau de învățătura nicolaiților, ale căror fapte le ura Hristos

– și grupul celor care s-au luptat din răsputeri să stea împotriva ereziei, chiar cu prețul disprețului și a suferinței din pricina lui Hristos

Este imposibil ca într-o biserică, în care se dezbate în mod sincer Cuvântul lui Dumnezeu, să nu existe păreri diferite. În jurul părerilor diferite se cristalizează grupuri diferite. Apostolul Pavel însuși sesizează și menționează asemenea situații în bisericile pe care le vizitează.

În sânul unei biserici, părerile diferite care duc la grupări diferite pot foarte bine să aibă ca rod dezbinarea atunci când indivizii nu vor să recunoască adevărul, ci țin cu orice preț la propriile lor păreri. Ruptura apare când ideile personale capătă importanță mai mare decât învățătura apostolilor și decât părtășia frățească.

În Laodiceea era părtășie, dar, din păcate, nu în jurul Cuvântului lui Hristos, ci în jurul lucrurilor cumpărate de la „celălalt negustor”, în jurul meselor încărcate cu bunătăți, în localurile cetății, împreună cu cei netăiați împrejur. Dar ce era și mai dureros – cei din Laodiceea se considerau bogați, fără lipsuri, îndestulați, altfel spus – binecuvântați. Spre nenorocirea lor, Hristos îi vede cu totul altfel: ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi.

În biserica din Laodiceea s-ar putea să fi fost oameni cu talent, cu abilități, dar fără caracter.

Fiecare dintre noi are datoria să își examineze cu atenție propria persoană, să aibă ochiul curat și să se întrebe mereu ce crede Hristos despre el.

Un bărbat a mers la doctor și, după ce i s-au făcut diverse analize, doctorul l-a chemat într-o zi la o discuție. Arătându-i o radiografie care semnala o problemă gravă de sănătate, doctorul i-a sugerat acestuia o operație dureroasă și costisitoare. La această sugestie, pacientul i-a spus doctorului: înțeleg ce spui, dar am și eu o sugestie – cât ar costa să modifici radiografia?

Este evident că preocuparea bisericii din Laodiceea era prost direcționată, este evident că aveau o țintă greșită, pentru că au părăsit lucrurile sănătoase care țineau de învățătura apostolilor, legătura frățească, frângerea pâinii și rugăciune.

În Apocalipsa, Hristos evaluează, cântărește bisericile.

Ce anume caută Hristos în biserică și în viața noastră atunci când ne evaluează?

Credem că este o întrebare legitimă și că ar trebui să fim interesați de ceea ce Îl preocupă pe Hristos când Se uită la noi.

Tuturor celor șapte biserici, Hristos le spune „știu faptele tale”. În contextul din Apocalipsa observăm că Hristos cântărește nu credința unei biserici, respectiv ceea ce noi numim acceptarea intelectuală a adevărului, ci credința în acțiune – adică faptele sau, cum ar spune Pavel, ascultarea credinței.

Dumnezeu va judeca într-o zi lumea, pe toată lumea, inclusiv pe noi. Iar judecata aceasta va fi după fapte. Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie un model pentru lume, atât în mântuire, cât și în judecată.

Cei care-L cunosc pe Dumnezeu trăiesc cu bucurie spre slava lui Dumnezeu. A trăi spre slava lui Dumnezeu înseamnă a face totul astăzi, pentru ca mâine, când noi nu vom mai fi, Numele Lui să fie înălțat mai mult decât astăzi.

„Cine are poruncile Mele și le păzește, acela mă iubește; și cine Mă iubește va fi iubit de Tatăl Meu … Noi vom veni la El și vom locui împreună cu el”. Aceasta este cea mai mare binecuvântare de care se poate bucura un muritor.