Sanctitatea vieții

//Sanctitatea vieții

Sanctitatea vieții

De |2018-06-21T19:11:01+00:0020 iunie 2018|

„Eu am venit ca oile Mele să aibă viață” (Ioan 10:10)

Când ești în Roma, te porți ca în Roma … Acesta a fost un prim proverb și o primă realitate demontată de creștini, iar una dintre primele modalități a fost prin a promova sanctitatea vieții.

Valoarea aproape inexistentă a vieții nou-născuților din vremea romană a șocat creștinătatea și a fost unul dintre domeniile în care creștinii au adus o schimbare în viața imperiului; această schimbare a fost un factor determinant în supraviețuirea populației din primele secole.

Trei factori majori au contribuit activ la o astfel de atitudine:

  1. Instinctul uman
  2. Convingerea evreiască a faptului că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu
  3. Cuvintele sfântului apostol Pavel: „să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă transformați prin înnoirea minții voastre ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită.” (Romani 12:2)

Prin acestea creștinii au înțeles că viața trebuia protejată cu orice preț, indiferent de formă și calitate. Modalitatea practică de a proteja viața era prin lupta împotriva infanticidului. Frederic Farrar afirmă că omorârea copiilor imediat după naștere era o practică universală printre greci și romani, victime fiind în special cei slabi, cei cu diformități sau fetele. Metoda cea mai des practicată era înecul, alții însă recurgeau la modalități mult mai brutale. Un exemplu în acest sens îl găsim în scrierile lui Plutarh care notează că locuitorii din Cartagina își ofereau propriii copii ca jertfă, iar cei care n-aveau copii cumpărau copiii celor săraci iar apoi îi jertfeau asemenea animalelor, în timp ce mamele acestora priveau fără a vărsa o lacrimă.

Cicero a justificat și el omorârea copiilor mici, în mod special a celor cu diformități, citând cele 12 fundamente ale legii romane unde se spunea că cei cu diformități vor fi uciși. Chiar și Seneca, a cărui filozofie morală era mult deasupra vremurilor și culturii sale a scris: „înecăm copiii care la naștere sunt slabi și anormali”. Atât de comun era infanticidul încât Polybios a pus scăderea populației din Grecia antică pe seama acestei practici. Familiile mari erau foarte rare în lumea greco-romană tocmai datorită acestei practici. De exemplu, în Grecia antică era foarte rar ca o familie, chiar bogată fiind, să crească mai mult de o fiică. Există o scriere la Delphi care indică faptul că din 600 de familii doar 1% au avut două fete, celelalte – una sau niciuna.

Istoricii notează faptul că infanticidul nu era o practică obișnuită doar în lumea greco-romană, ci în multe alte popoare ale lumii: India, China, Japonia și Brazilia, inclusiv în comunitățile de eschimoși. Această practică a fost întâlnită în multe părți ale Africii păgâne, precum și în comunitățile indiene din nordul și sudul Americii înainte de sosirea coloniștilor europeni cu valori creștine care au și interzis această practică. Ca și în cazul avorturilor și în cel al infanticidului, creștinii au numit aceste practici crime, subliniind dragostea specifică a Domnului Isus Cristos pentru copii. Infanticidul, spune un istoric, a fost una dintre cele mai negre pete asupra civilizației antice. A fost practica împotriva căreia creștinii au luptat în orice loc au întâlnit-o.

Înainte de Edictul de la Milan din anul 313, opoziția creștinilor în fața acestei practici nu a avut o influență foarte mare, dar la jumătate de secol după ce creștinismul a obținut un statut legal, Valentinian I, un împărat creștin influențat în mod fundamental de episcopul Vasile cel Mare (în Cappadocia), a interzis pentru prima dată prin lege omorârea copiilor (în anul 374). Când creștinii au ajuns în Roma și în vecinătăți și au întâlnit aceste practici ale unei societăți depravate, o societate ce nu punea niciun preț pe viață, care-și omora copiii fie în pântece, fie după naștere sau prin abandon, au decis să acționeze și astfel au apărut locuri precum Columna Lactaria, în care copiii abandonați beneficiau de mame care să-i alăpteze și să-i îngrijească. Interesant este că, potrivit mitologiei, Roma a fost fondată de Romulus și Remus, doi băieți aruncați în râul Tibru în secolul al optulea înainte de Cristos. Amândoi au supraviețuit și au fost hrăniți de o lupoaică. Această legendă vine să arate cât de des întâlnită era această practică.

Dacă lumea antică a supraviețuit, lucrul acesta s-a datorat în mare parte creștinilor și a unei trăiri sacrificiale, prețuind valorile Împărăției lui Dumnezeu.